Childhood memories 02

2017

Ink on paper – 21.0 x 29.7 cm

This is a precious recollection from my childhood that I illustrated and also wrote about. The short story is for now available only in romanian. 

 

Vacanțele petrecute la bunica au fost mereu caracterizate de un dualism pe care abia acum mi-l explic. Ca pentru orice copil, zilele de vară erau o joacă continuă. Mă trezeam când se crăpa de ziuă, așa cum o făceau și bunicii, în plin cântec al cocoșilor. Nu o făceam cu greutate și tristețe, așa cum se întâmpla în restul anului când trebuia să mă duc la școală, ci cu o mare bucurie și chef de viață. Prima sarcină pe care o aveam, și cam singura, era să ud florile. Florile trebuiau udate dimineața și/sau seara pentru că în timpul zilei era prea cald și soarele arzător. Urma masa, in curte, mămăligă cu brânză frământată (un amestec de mai multe tipuri de brânză, absolut delicios), fel de mâncare pe care îl ceream mereu și pe care eram în stare să-l mănânc dimineața, la prânz și seara. Când răcoarea dimineții se risipea și soarele era cocoțaț bine pe cer, eu eram deja ieșită pe poartă și formam gașca de copii. Dumnezeu știe ce tot făceam pe drum dar cert este că ne jucam până când ne dispăreau umbrele și liliecii ne dădeau târcoale. Umbrele de pe pământ se mutau în suflețelul meu de copil de oraș. De obicei locul unde ne făceam veacul era la câteva case depărtare de casa bunicilor mei și în partea aia nu stăteau și alți copii așa că trebuia să mă întorc singură. Lumină nu prea era pe uliță, deci trebuia să merg pe întuneric, și mai treceam și prin fața casei Bețivului. O gaură neagră în frontul de case. Multe legende și coșmaruri a născut casa omului acesta. Curtea, aflată în paragină, necompartimentată pentru că nu trăia un alt suflet acolo în afară de al Bețivului, era plină de bălării iar diversitatea pe înălțime era asigurată de un copac crescut în mijlocul tristeții. Gardul era făcut din araci așa că de pe drum puteai scana cu ușurință întreaga gospodărie. Casa era în partea stângă și era poate într-o stare mai proastă decât curtea. Partea dinspre drum era prăbușită, doar două camere mai erau folosite, multe geamuri sparte, multă mizerie și dezolare. Simțeai apăsarea sufletului acelui om când treceai pe acolo chiar dacă era noapte și nu prea vedeai pe unde mergi. Dacă seara iți era presărată cu ghinion atunci te întâlneai și cu câțiva câini care traversau curtea lipsită de viață, dispre calea ferată, și care se aventurau cuioși pe uliță, așa că drumul până acasă era o adevărată teroare. Intram repede în curte. Beznă. O luam la fugă pe alee ca să nu îmi închipui că văd cum sar speriate broaștele. Experiențele cele mai tulburătoare erau atunci când se mai întâmpla să și calc pe vreuna. Teroarea numărul doi depășită, intram în casa bătrână scufundată în întuneric și ea. Dacă bunica încă mișuna prin casă atunci poate mă și spălam pe picioare în lighean pe o liniște grea. Apoi fuguța în genunghi în fața televizorului deasupra căruia, pe perete, erau icoanele, pentru rugăciunea de seară. Tatăl Nostru și Înger îngerașul meu asigurau teroarea numărul trei după care sus în pat, la perete, între lada patului și bunica. Stingerea becului marca începutul spectacolului nocturn din capul meu. De la zgomotul din soba de la capul patului și până la foșnetul copacilor din curte, totul îmi alimenta imaginația. Gândacii mari și negrii se revărsau din sobă pe podea și începeau să umble prin toată casa, foșnind continuu cu picioarele lor mici și multe iar șoarecii începeau deodată să alerge cu sutele prin pod și apoi să sape gaura vieții prin care urmau să curgă grămadă peste mine în pat și să mă ronțăie de picioarele pline de țărână și de nasul cârn. Gândacii și șoarecii îi simțeam, îi auzeam, dar pe lupii din fereastră îi și vedeam. Îi simțeam cum sar poarta și apoi îi auzeam cum aleargă printre flori și tufe. Se năpusteau asupra ferestrei și întreaga haită dădea să sară și să mă sfâșie. Ei veneau din pădurea care era departe-departe de casa noastră dar negreșit veneau să mă mănânce în fiecare seară înainte de Moș Ene. În mine disperarea creștea iar coșmarul visat cu ochii deschiși lua proporții dramatice. Bunicii mei mureau fix în noaptea aia, pentru că erau bătrâni, chiar foarte bătrâni pentru mine, și eu nu știam ce o să fac, nici cu lupii și nici cu ei. Bunica începea brusc să sforăie și atunci dispăreau și gândacii și șoarecii și lupii. Era un semn de viață care în momentele acelea, culmea, mă liniștea. Încă cu inima cât un purice, reușeam să adorm și un zâmbet îmi apărea în colțul gurii la gândul că mă voi bucura și a doua zi de răsăritul soarelui și de cântecul cocoșilor.