Childhood Memories 17

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

Artwork no. 17 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Tăierea porcului, acest obicei pe care românii îl practică pe 20 decembrie, în ziua de Ignat. Nu pot să uit cum stăteam în casa bunicilor care avea o fereastră ce dădea spre curtea din spate unde creșteam animalele, și prin care puteam vedea cum era alergat și apoi înjunghiat porcul de care avuseserăm noi toți grijă tot anul. Îmi răsună în cap și acum țipătul disperat al animalu­lui care nu înțelegea de ce oamenii care îl crescuseră și îl hrăniseră voiau să îl omoare. Îmi acopeream urechile cu mâinile în speranța că nu o să îl mai aud. La un moment dat zgomotul infernal înceta și începea să miroasă a păr pârlit. Odată ce acest spectacol monstruos lua sfârșit, copiii erau luați pe sus și suiți pe porcul abia ucis, căci așa era tradiția. Și dacă era și un aparat de fotografiat la îndemână, era și imortalizat momentul. Urma apoi tranșarea porcului, bucată cu bucată, organ cu organ. Adulții se cinsteau cu țuică iar fericirea și mirosul de sânge pluteau în aer!

Trecând peste acest obicei și manieră prin care era sacrificat sărmanul porc, faptul că țăranii creșteau un animal timp de un an, pe care apoi îl tăiau ca să aibă de-ale gurii, mi se pare oarecum firesc. Păi de câte ori nu m-am înfruptat și eu din bucatele gătite din ce ne-a dat porcul crescut cu dragoste, pănă la urmă. Cu dragoste și grijă, așa cum creșteam și puii, rațele, găinile, curcile și ce alte animale mai aveam în gospodărie, și care ajungeau inevitabil pe masa noastră. Îmi era tare drag să le îngrijesc. Făceam uruiala dând de maneta atașată la roata mare din fier a mașinii de măcinat boabele de porumb, care era poziționată în ogradă, în stânga, lângă hambarul unde țineau știuleții. Se umplea curtea de miros de boabă sfărâmată și praf. Și ce frumos că făceam toată această treabă în mijlocul animalelor. Deși mirosea a găinaț și balegă mie îmi plăcea și îmi dădea un sentiment de împlinire și conexiune cu tot ce mă înconjura. Chiar și cu șoarecii care mișunau prin hambar. Îi auzeam cum aleargau cu piciorușele lor minuscule. Pe timp de vară câinii și orătăniile se adăposteau la umbră sub acestă construcție, care era ridicată de la pământ fiind sprijinită pe patru picioare din lemn. Iar puțin mai la dreapta, în mijlocul curții, era o buturugă de lemn plină de pete de culoare roșu închis. Acolo așezau bunicii păsările ca să le taie gâtul. Îmi amintesc cum se zbătea acel corp de găină fără cap minunte în șir, de parcă era posedat. Mă întrebam cum de era posibil așa ceva. Nu murea animalul dacă îi tăiai capul? De unde mai avea viață în el să se miște? După ce se liniștea, adică murea de tot, îl lua mamaia și îl punea într-un lighean. Apoi urma smulsul penelor la care mai participam și eu din când în când, deși mai mult încurcam. Mamaia avea o dexteritate fantastică. Eu tot ce puteam să fac era să curăț acel corp decapitat de penele care îi scăpaseră poate mamaiei. După care îl pârlea puțin la flacără, ținându-l de picioarele care acum erau întinse ca cele ale unei balerine. Urma tranșarea, treabă deloc ușoară. Trebuia să ai grijă să nu perforezi intestinul gros pentru că știm cu toții ce ar putea să se întâmple, gâtul trebuia să îl tai nu știu cum, fierea trebuia curățată bine, bine și așa mai departe. Părea foarte complicat și clar acest proces trebuia realizat de cineva cu experiență. Resturile, destul de puține de altfel, erau aruncate la pisici. Și apoi urma împărțirea cărnii și gătitul efectiv. De obicei, tăiau păsări mai bătrâne sau care erau adulte ce ceva vreme, însă mamaia mă mai răsfăța din când în când vara și tăia special pentru mine un pui pe care îl frigea. Îl mâncam cu mujdei de usturoi și mămăligă. Se topea totul în gură. Doamne, că bun mai era! Ce fericită mă făcea acel pui care fusese cu puțin timp înainte și el așezat pe buturuga din mijlocul curții, adăugând încă un strat de sânge pe ea, după ce până atunci fusese crescut cu dragoste și grijă chiar de cei care au luat toporul și l-au decapitat.