Childhood memories 04

Artwork no. 4 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

La mamaia, la Umbrărești, aveam niște vecini mai avuți, sau, mai bine zis, mai avansați în practicile lor agricole. Aveau solarii! Treceai pe uliță și le zăreai partea superioară, șarpanta acoperită cu folia translucidă ușor lucioasă, ca o coamă lungă de dragon pe deasupra gardului din lemn. Pentru mine erau ca niște laboratoare misterioase căci nu pricepeam pe deplin cum funcționează. Oare ce fac oamenii aceia ca legumele să se coacă așa repede? Și nici nu prea le înțelegeam rostul, având în vedere că plantele cresc și fructele se coc bine mersi și afară. Însă îmi plăcea tare să intru în interiorul lor. Apucam de ușa formată dintr-un cadru de lemn și învelită în folie, și o deshideam ridicând-o ușor de la pământ. Pășeam la interior. Odată ce te aflai înautru simțeai că ai intrat într-o altă lume. O lume fermecată a plantelor. Aerul era fierbinte și umed iar mirosul puternic de plastic și legume îți invada nările de la prima inspirație. Erai învăluit de particule magice în interiorul unei membrane. Particule ce știau secrete pe care tu nu le vei afla niciodată. Te simțeai la început aproape vulnerabil printre creaturile verzi ce cu atâta ușurință reușeau să crescă la sânul lor acele fructe minunate. Însă noi fetele mergeam acolo ca să ne jucăm și nu ca să înțelegem mistere biologice. Ne plăcea să facem cort în seră și să ne jucăm cu păpușile. Ne construiam propriul univers la adăpostul plasticului translucid. Îmi amintesc cât de fericite eram căci ne bucuram cu toată inima de orice lucru mărunt. De țărâna de sub picioarele goale, de mirosul roșiilor și a pământului, de bâzâitul gâzelor și umbra la care ne adăposteam de arșița soarelui. Și deși în seră era înnăbușeală, ne plăcea sentimentul de siguranță pe care ni-l dădea acel spațiu închis. Și unde mai pui că ne mai și băgam în cort. Nimic nu ne putea face rău. Poate doar faptul că nu mai aveam aer, un discomfort pe care însă îl înduram cu stoicism.

Și dacă tot vorbim despre plăcere și durere, acești vecini înstăriți nu doar că aveau solaii însă aveau și unicul leagăn din fier de pe uliță. Și unde mai pui că avea și spătar! Ce nebunie! Ne suiam cât mai mulți pe el și ne dădeam cât puteam de tare. Tare, tare cât aproape să ne dăm peste cap. Și ce fericire și ce râsete și ce adrenalină și ce mai voiam întruna. Până când într-o zi, în timpul unei astfel de îndeletniciri, când leagănul cela se dădea de mama focului când într-o parte când în alta, unul din verișorii mei a zburat efectiv de lângă noi și a îmbrățișat trunchiul măreț și gros a copacului de vis-a-vis, fix ca în desenele animate. Nu a fost amuzant ca în desenele animate și nici nu cred că a fost chiar o îmbrățișare însă de fiecare dată această amintire revine în mintea mea sub această formă. După acea întâmplare leaganul însă și-a cam pierdut din farmec și în loc de voie bună și fericire, transmitea mai degrabă un sentiment de teamă și reținere. Ne dădeam cuminți câte doi și nu foarte tare. Era mai mult un legănat domol de seară. Și ușor, ușor am început să ne dăm mai rar, și ușor, ușor am început să venim și mai rar la țară iar acum când nu mai există nici bunicii și nici eu nu mai trec pe acolo, mă întreb dacă vecinii înstăriți mai au solarii și unicul leagăn din fier de pe uliță.