Childhood Memories 09

2021

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

This is a precious recollection from my childhood that I illustrated and also wrote about. The short story is for now available only in romanian. 

Se spune că ești ceea ce mănânci. Dacă acest lucru este adevărat, atunci eu sunt într-o foarte mare proporție făcută din fructe mâncate direct din copac. Cât era vara de lungă eu îmi umpleam burta cu tot ce era verde și creștea în copaci. Copaci care nu erau mereu ai bunicilor mei, copaci din care, nu de puține ori, nu aveam voie să mănânc. Clasicul ”la furat” avea, bineînțeles, un mare farmec! Pe lângă plăcerea pe care ți-o ofereau acele fructe proaspete, pline de zeamă și dulceață (și nu numai, îmi amintesc și acele mere pădurețe care îmi făceau gura pungă), era și adrenalina care făcea întreaga experiență să fie cu atât mai frumoasă. Deci, aș putea spune, de fapt, că sunt făcută într-o proporție destul de mare din fructe furate din copaci. Sigur, este o exagerare, căci nu furam doar din copaci și nu furam doar fructe. Cine nu a trecut pe lângă un lan de porumb și nu a luat măcar o dată un știulete, doi să pună la fiert? Cine nu a trecut pe lângă un lan de floarea soarelui și nu a rupt măcar o dată o pălărie zâmbitoare? Cine nu a trecut pe lângă o cultură de pepeni și nu a luat măcar o dată un pepene mititel, de poftă? Se întampla mai ales când veneam de la câmp, unde stătusem mai toată ziua, de-a bușilea să culegem buruienile sau să prășim, cu soarele dogoritor bătându-ne în cap, plini de praf și de sudoare. Apăi cum să nu iei un pepene răcoritor, plin de zeamă dulce? Din care să tai o felie sănătoasă pe care să o devorezi aproape cu toată fața? Așa fericire era! Cu siguranță proprietarul nu o să îi observe lipsa, doar sunt pepeni cât vezi cu ochii, și nici pagubă mare nu o să îi aducă căci ce contează un pepene la sutele, poate miile de pepeni ce se întindeau sub ochii noștri însetați. Bineînțeles, asta își spunea fiecare om care înfăptuia acest mic furt inocent.

Dar să nu vă imaginați că plăcerea era mare doar atunci când luam fără voie roade ale pământului împărțit strașnic între noi făpturile inteligente ale acestei planete. Mare fericire era și doar să stai cocoțat într-un copac, cu picioarele atârnate, în timp ce te înfruptai din fructul ce abia l-ai smuls de pe cracă. Dar fiind ființe lacome, nu era de ajuns ce puteai mânca pe loc, era musai să faci și niște provizii. Așa că fiecare cocoțare în copac începea cu o pregătire riguroasă a locului de depozitare a produselor, bine-cunoscuta tehincă a băgării tricoului în pantaloni sau fustă, care asigura un spațiu destul de încăpător unde să aduni toate fructele pe care și le dorea suflețelul tau. Urma urcarea, treabă nu mereu ușoară, factori determinanți fiind forma copacului (și anume înălțimea primei crengi) și, bineînțeles, priceperea și curajul fiecărui copil. Odată stabilită distribuirea găștii în coroana primitoare a copacului, ne puneam pe adunat și îndesat în sân tot ce puteau apuca mânuțele noastre plăpânde de copii nesătuli.

Însă, trebuie să recunosc că, fiind o ființă delicată de la oraș, aveam o frică secretă care făcea ca această experiență să aibă și un gust din când în când amar, și anume groaza pe care o simțeam față de insecte și alte vietăți târâtoare care îndrăzneau să se bucure de viață în preajma mea. Locul I cu coroniță îl câștigau cu detașare omizile, acele creaturi diabolice, de dimensiuni, formă și textură monstruase, acele lighioane care aveau un singur scop pe acest pământ, și anume să mă persecute pe mine, să îmi distrugă viața și fericirea și existența și copilăria! Să nu credeti că exagerez! În fiecare vară când ajungeam în fața porții bunicilor, acel moment magic care demarca clar începerea vacanței (acel rai de 3 luni pe pământ), când deschizi poarta și pășești în curte și sari de bucurie să îi saluți și îmbrățișezi pe bunici, acel prag metaforic, acel gest plin de simbolism, era de fiecare dată, dar de absolut fiecare dată, marcat de faptul că aceste fiare păroase puneau stăpânire pe fiecare centimetru de gard și poartă. În fața porții, la drum, bunicii aveau să tot fie vreo cinci duzi care spre vară își înlocuiau coroana de frunze cu o coroană de omizi. Pur și simplu apocaliptic, omizi câtă frunză și dudă, care se revărsau cu milioanele pe gard. Acela da prag psihologic și conflict interior! Când știi că după acea poartă se află fericirea ta și că tot ce trebuie să faci este să apeși pe clanță și să treci, poartă care însă este asaltată de cele mai scârboase vietăți care vor să îți facă ție rău intenționat și riști să fii îngropat de ele! Însă, de fiecare dată îmi făceam curaj, trăgeam aer în piept, și o zbugheam în speranța că viteza mea o sa fie mai mare decat timpul lor de reacție. De cele mai multe ori aveam noroc, dar se mai întâmpla și să fie o zi nefastă și coșmarul meu cel mai negru să se înfăptuiască. Nu pot descrie în cuvinte momentul tragic când, când, când simțeam că se mișcă ceva pe mâna mea, sau dădeam cu mâna în păr și cădea o omidă! Dumnezeule Mare, câtă teroare! Mi se cutremura întreaga ființă și retrăiam acel moment îngrozitor la nesfârșit! Și îmi juram că nu o să mai trec niciodata prin acea poartă, că nu o să mai fac acea greșeală fatală niciodată! Secunde de panică și regrete! Dar nimic nu se compară cu momentul când, suită într-un pom care făcea cele mai zemoase, fragede, dulci și răcoritoare mere verzi, întinzând mâna să apuc un fruct, ochii mei au putut distinge cea mai mare omidă care mi-a fost vreodată să vad sau chiar imagina! O omidă absolut uriașă, de dimensiuni grotești! Cu o textură ciudată și de culoare verde aprins, fix ca frunzele mărului! O omidă vicleană ce a vrut să mă păcălească, camuflandu-se printre frunze în dorința de a îmi face de petrecanie! Acel moment a fost unul hotărâtor pentru mine căci nu cred că m-am mai urcat în vreun pom fructifer vreodată! A fost genul acela de moment care îți marchează toată viața! Și în ziua de astăzi, după aproape 25 de ani, încă tresar și mă zburlesc când îmi amintesc de acel moment de cumpănă!