Childhood Memories 09

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

Artwork no. 9 from the Childhood Memories series. As a child I used to spend my summer holidays at my grandparents in the countryside and in 2017 I started illustrating and writing short stories about that time, precious recollections about what was the happiest period of my life. The short story is for now available only in romanian. 

Se spune că ești ceea ce mănânci. Dacă acest lucru este adevărat, atunci eu sunt într-o foarte mare proporție făcută din fructe mâncate direct din copac. Cât era vara de lungă eu îmi umpleam burta cu roadele delicioase ale copacilor. Copaci care nu erau mereu ai bunicilor mei, copaci din care, nu de puține ori, nu aveam voie să mănânc. Clasicul ”la furat” avea, bineînțeles, un mare farmec! Pe lângă plăcerea pe care ți-o ofereau acele fructe proaspete, pline de zeamă și dulceață (și nu numai, îmi amintesc și acele mere pădurețe care îmi făceau gura pungă), era și adrenalina care făcea ca întreaga experiență să fie cu atât mai frumoasă. Deci, aș putea spune, de fapt, că sunt făcută într-o proporție destul de mare din fructe furate din copaci. Sigur, este o exagerare, căci nu furam doar din copaci și nu furam doar fructe. Cine nu a trecut pe lângă un lan de porumb și nu a luat măcar o dată un știulete, doi să pună la fiert? Cine nu a trecut pe lângă un lan de floarea soarelui și nu a rupt măcar o dată o pălărie zâmbitoare? Cine nu a trecut pe lângă o cultură de pepeni și nu a luat măcar o dată un pepene mititel, de poftă? Se întampla mai ales când veneam de la câmp, unde stătusem mai toată ziua, de-a bușilea să culegem buruienile sau să prășim, cu soarele dogoritor bătându-ne în cap, plini de praf și de sudoare. Apăi cum să nu iei un pepene răcoritor, plin de zeamă dulce? Din care să tai o felie sănătoasă pe care o devorai aproape cu toată fața? Aia da fericire! Cu siguranță proprietarul nu o să îi observe lipsa, doar sunt pepeni cât vezi cu ochii, și nici pagubă mare nu o să îi aducă căci ce contează un pepene la sutele, poate miile de pepeni ce se întindeau sub ochii noștri însetați. Asta își spuneau cu siguranță toți oamenii care înfăptuiau acest mic furt inocent.

Dar să nu vă imaginați că exista plăcere doar atunci când luam fără voie roade ale pământului. Mare fericire era și doar să stai cocoțat într-un copac, cu picioarele atârnate, în timp ce te înfruptai din fructul ce abia l-ai smuls de pe cracă. Dar fiind ființe lacome, nu era de ajuns ce puteai mânca pe loc, era musai să faci și niște provizii. Așa că fiecare cocoțare în copac începea cu o pregătire riguroasă a locului de depozitare a produselor, bine-cunoscuta tehincă a băgării tricoului în pantaloni sau fustă, care asigura un spațiu destul de încăpător unde să aduni toate fructele pe care și le dorea suflețelul tau. Urma urcarea, treabă nu mereu ușoară, factori determinanți fiind forma copacului (și anume înălțimea primei crengi) și, bineînțeles, priceperea și curajul fiecărui copil. Odată stabilită distribuirea găștii în coroana primitoare a copacului, ne puneam pe adunat și îndesat în sân tot ce puteau apuca mânuțele noastre plăpânde de copii nesătuli. Însă, trebuie să recunosc că, fiind o ființă delicată de la oraș, aveam o frică secretă care făcea ca această experiență să aibă și un gust din când în când amar, și anume groaza pe care o simțeam față de insecte și alte vietăți târâtoare care îndrăzneau să se bucure de viață în preajma mea. Locul I cu coroniță îl câștigau cu detașare omizile, acele creaturi diabolice, de dimensiuni, formă și textură monstruase, acele lighioane care aveau un singur scop pe acest pământ, și anume să mă persecute pe mine, să îmi distrugă viața și fericirea și existența și copilăria! Să nu credeti că exagerez! În fiecare vară când ajungeam în fața porții bunicilor, acel moment magic care demarca clar începerea vacanței (acel rai pe pământ cu o durată de 3 luni), când deschizi poarta și pășești în curte și sari de bucurie să îi saluți și îmbrățișezi pe bunici, acel prag metaforic, acel gest plin de simbolism, era de fiecare dată, dar de absolut fiecare dată, profanat de aceste fiare păroase care puneau stăpânire pe fiecare centimetru de gard și poartă. Dar nimic nu se compară cu momentul când, suită într-un pom care făcea cele mai zemoase și dulci mere verzi, întinzând mâna să apuc un fruct, ochii mei au putut distinge cea mai mare omidă care mi-a fost vreodată să vad sau chiar imagina. O omidă absolut uriașă, de dimensiuni grotești, cu o textură ciudată și de culoare verde aprins. Nici nu știam că există așa ceva! O omidă vicleană ce a vrut să mă păcălească, camuflându-se printre frunze în dorința de a îmi face de petrecanie! Acel moment a fost unul hotărâtor pentru mine căci nu cred că m-am mai urcat în vreun pom fructifer vreodată. A fost genul acela de întâmplare care îți marchează toată viața. Și în ziua de astăzi, după aproape 25 de ani, încă tresar și mă zburlesc când îmi amintesc.