Childhood Memories 08

2020

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

This is a precious recollection from my childhood that I illustrated and also wrote about. The short story is for now available only in romanian. 

 

Cu cât sap mai adânc în interiorul meu după bucăți prețioase de amintiri din copilărie, cu atât îmi este mai clar că pe cât de minunată a fost acea perioadă, pe atât de multe fobii am avut. Prima pe care căpușorul meu și-o poate aminti, pe lângă clasica frică de balaurul de sub pat, este frica paralizantă de faptul că o să îmi crească sânii atunci când o sa fiu mare. La cum îmi amintesc (foarte vag, ce-i drept) că era aranjată mobila în dormitorul nostru din casa părintească aș zice că aveam în jur de 3 ani și cine știe ce discuție auzisem și ce imagini văzusem, clar este că ajunsesem să cred că să îți crească sânii este unul dintre cele mai dureroase lucruri care ți se pot întâmpla. Îmi amintesc că eram pur și simplu terifiată de acest gând. Și de acolo, tot mergând prin diferite etape ale copilăriei mele și trecând prin frica de omizi, frica de lilieci, frica de întuneric, frica de morții înviați, frica de lupii din pădure și așa mai departe, am ajuns la fobia care a și rămas destul de vie până în ziua de azi, și anume cea de broaște râioase. Nu știu ce a declanșat-o și când, dar ce îmi amintesc foarte bine sunt situațiile când eram efectiv atacată de aceste creaturi îngrozitoare.

O primă zonă extrem de periculoasă, nu din cauza abundenței lor, cât datorită elementului surpriză, era aleea din curtea bunicii, care mergea de la poartă până la ușa de la intrarea în casă. Bineînțeles că nu erau altceva decât pedeapsa divină pentru faptul că nu ascultam când mă striga bunica, și mă întorceam de pe drum noaptea, când pe uliță era beznă, pentru că un singur bec funcționa pe o rază destul de mare, și în curte iar beznă, pentru că bunicii închideau toate luminile, drept pedeapsă lumească. Iar eu deja cu frica în sân de la câinii imaginari ce își trăgeau forța din întunericul ce făcea ca întreaga uliță să pară un tunel, trebuia să trec o penultimă probă (ultima fiind bineînțeles bezna și liniștea înmormântală, ocazional întreruptă de sforăituri, din casă) și anume parcurgerea cât mai rapidă și în cât mai puțini pași a acestei aleei, alee care era destul de lungă, fiind paralelă cu latura lungă a casei iar usa de la intrare aproape de fundul curții. După ce trăgeam în grabă zăvorul, fericită că nu au apucat fiarele de pe drum să îmi sfâșie nici măcar un franjur de la tricou, stăteam puțin locului, lipită de poartă, trăgeam o gură sănătoasă de aer în piept, închideam ochii, și o luam la fugă. Eram atât de înspăimântată să nu văd lighioanele cum sar din tufisuri fix in fața mea, încât eram dispusă să mă risc să simt sub piciorul gol cum stâlceasc o dihanie buboasă. Pentru că pe lângă felul în care arătau, foarte tare mă dezgusta și modul în care se târau și săreau. Și deși nu era nicio lumină în curte, puțina lumină ce venea de la stele sau lună, era de ajuns încât să poți percepe mișcarea fiarelor infernului. Mereu în întuneric, mereu gata de atac când un om inocent are ghinionul de a ajunge în preajma lor.

La mamaia era și mai gravă situația. Casa mamaiei era penultima (chiar ultima, dacă nu pui la socoteală grădina vecinului de pe colț care era împrejmuită de un gard destul de modest ca opacitate) de pe ulița care dădea în râul Bârlad. Bârladul pe acea zonă nu avea un debit foarte mare, era foarte mult stufăriș crescut, iar pe o anumită zonă puseseră oamenii câțiva bolovani pe care puteai sări și trece pe partea cealaltă ca să te duci spre pădure. Cu timpul debitul a scăzut din ce în ce mai mult astfel încât zona de trecere devenise drum de țară în toată regula. Asta nu înseamna decât că casa mamaiei era fix lângă focarul de broaște râioase. În fiecare noapte, înainte de culcare, aveam parte de un concert pe cinste, pe care îl iubeam, atâta doar că nu voiam să le vad. Însă ele se pare că voiau, căci nu era drum la pompa din curte, după lăsatul întunericului, fără ca ele să nu mă tortureze. Ieșeam din casa luminată, și mă îndreptam spre pompa care se afla în întuneric. Până să mi se obișnuiască ochii și să văd una alta în bezna care de fapt nu era beznă, deja le auzeam cum săreau din adâncitura unde curgea apa din pompă. Mă treceau fiori și transpirații. Dacă mă uitam cu coada ochiului spre gard le puteam vedea cum stăteau grămadă, ca niște vipere gata de atac. Un tablou absolut terifiant! Dădeam cu toată forța repede repede la pompă, sperând că jetul puternic de apă rece o să le alunge. Mă spălam superficial pe mâini și pe picioare și o luam la fugă înapoi în casă, fericită că și de data aceasta scăpasem nevătămată.

Însă teroarea absolută era mereu în serile când mamaia lăsa ușile deschise și perdelele de muște trase, ca să se aerisească în casă și să mai intre puțină răcoare. Dumnezeule Mare, nu știau pe unde să mai intre! Era de parcă toate broaștele râioase din Bârlad se mutau la noi în casă. De la cele mai mici broaște (pe care le puteai confunda cu o muscă, atât de mici erau), până la cele mai înfiorătoare creaturi ale tenebrelor, toate voiau un loc la noi în casă. Pe jos, pe sub pat, pe la colțuri, pe pereți, în papuci, pe tavan, în sobe, sub perne, pe pat, pe recamier,pe scaune, pe mese, erau absolut peste tot. Așa mi se părea mie, după ce închideam toate luminile și toată lumea adormea. Întreaga cameră era tapetată cu broaște râioase. Dacă voiam să mă duc afară să fac pipi, aș fi călcat pe un covor de broaște. Ușa ar fi fost blocată de grămada de broaște din camera următoare, clanța ar fi fost îmbrățișată de o broască, papucii ar fi avut fiecare câte o broasă sau poate chiar două în ei, poarta ar fi fost mâncată de broaște, animalele curtii ar fi fost toate înlocuite de broaște, wc-ul ar fi fost o broască cu gura căscată iar dacă m-aș fi uitat spre cer aș fi văzut că luna e un alt cap de broască cu râiele ei luând locul stelelor.