Childhood Memories 15

2021

Ink on paper - 21.0 x 29.7 cm

This is a precious recollection from my childhood that I illustrated and also wrote about. The short story is for now available only in romanian.

Una dintre activitățile mele preferate din timpul vacanțelor de vară petrecute la bunici era să merg la păscut cu animalele. Rațe, gâște, găini, curci, oi, capre, vacă, cal, purcel, cățel, orice putea fi scos la plimbare eu abia așteptam să ies cu ele pe drum! Pe lângă plăcerea de a petrece timpul cu aceste necuvântătoare blajine, ieșitul la păscut cu animalele era și o activitate socială, bineînțeles. Ne întâlneam mai mulți copii, fiecare cu ce animale trebuia să scoată la păscut, și ne plimbam pe ulițe și pe lângă grădini sau ne așezam într-un loc cu multă iarbă unde puteam să îmbinăm utilul cu plăcutul, adică să ne și mai jucăm puțin, dacă tot ne găseam mai mulți p’afară.

Ce-i drept, vaca nu o duceam eu la păscut ci doar o conduceam până la locul unde se adunau toate vacile din sat și de unde erau preluate de nenea văcar, care avea grijă să le plimbe pe tot parcursul zilei. Iar seara, vacile se întorceau singurele acasă. Ce frumos era să le vezi cum veneau cătinel pe uliță și cum știa fiecare să se oprească la casa ei ! Și tare mai îmi plăcea să adap vaca după ce se întorcea de la păscut! Eram mereu curioasă să văd câte găleți de apă o sa bea și de data aceasta și de fiecare dată mă miram de câtă apă poate să bea un singur animal! 3-4 găleți de apă deodată! Și mai multă apă bea calul cel tânăr pe care-l aveau mamaia și tataia și care într-o zi s-a speriat când era înhămat la căruță și a luat-o la goană de l-a trântit pe tataia jos la pământ. După acel accident tataia nu a mai fost niciodată același om iar calul a plecat la scurt timp din gospodăria noastră.

Cu gâștele era cel mai ușor căci doar le duceam la un petec de iarbă și puteam sta acolo câteva ore bune fără să ne deplasăm. Ce nu era ușor însă era când îl apucau pandaliile pe gâscan și se transforma brusc dintr-o pasăre grațioasă într-o înaripată posedată de cel rău. Își întindea gâtul cela lung într-o manieră tare ciudată, și se sâsâia și se punea pe fugărit orice mișca în preajma lui. În acele momente mai mult ieșise gâscanul la alergat cu mine decât eu cu el la păscut.

Dar cel mai mult îmi plăcea să scot la plimbare oile. Nu erau nici prea mari să nu pot merge oriunde cu ele, nu erau nici prea multe, nici prea puține ca număr, nu erau nici prea iuți ca să le scap de sub control, nici prea mici ca să le scap din vedere. Cu oile mergeam de cele mai multe ori la păscut pe lângă Bârlad, pe drumul care ducea spre zona din spatele gospodăriilor unde erau grădinile oamenilor și terenurile cu plantațiile de porumb, sau păpușoiul, cum îi spuneam noi prin zona aceea. Îmi era tare drag să merg pe acolo, natura mă înconjura din toate părțile și de cele mai multe ori nu întâlneai țipenie de om. Era o liniște și o pace care mă făcea de multe ori să pic în visare. Când eram copilă o mare parte din timp mi-o petreceam visând cu ochii deschiși. Și de multe ori erau atât de vii încât aveam impresia că e realitate și nu vis. Deși, dacă am amintire cu visul ce îl visam, de ce să nu fi fost și el realitate? Vis sau realitate, ideea este că într-una din plimbările noastre pe lângă păpușoi, profitând de lipsa mea de atenție, oile mele naive și mai sărace cu duhul, ademenite de Dumnezeu știe ce, au început să rătăcească printre lanurile de porumb. Ei și numai ce am fost eu adusă brusc înapoi la acea realitate de lătratul fioros al unei fiare! Doamne ce spaimă! Nu știam încotro să o apuc și ce să fac mai întâi! Nu știam exact de unde venea lătratul și, ce era mai important, nu știam dacă acel câine era legat! Bineînțeles că eu eram convinsă că e liber și că din moment în moment o să fiu sfâșâiată în bucăți, eu și oițele mele proaste. Însă cum nu puteam să mă întorc acasă fără animale, mi-am luat inima în dinți și am început să adun oile ce pășteau liniștite în păpușoi (o așa acceptare a propriului destin mai rar) ca și cum era sfârșitul lumii. Fugiți, prostovanelor! Haideți mai repede că ne mănâncă dulăul! Mama voastră de băbăloaice! Cine vă mai scoate la păscut! Nu eu, căci de atunci pentru multă vreme când mă apropiam de un lan de porumb mă lua ușor cu panică și mă așteptam mereu să sară un dulău din păpușoi și să mă sfâșâie...